Ma-ntreb in fiecare zi de ce m-am apucat de scris. Poate
pentru ca nu puteam sa-mi rup pur si simplu inima din piept si sa le-o dau
strainilor. Pentru ca vocea-mi era prea mica sa tip si pentru ca eu credeam ca
lumea e oricum surda. Pentru ca aveam o nevoie sa daruiesc, nevoie pe care o am
si acum, ani buni dupa ce m-am apucat de scris. Sunt unul din acei oameni care
au studiat scrisul, desi niciodata nu m-am numit un om care scrie. Sunt un om
caruia ii place sa scrie dar momentan nu (mai) scrie, pentru ca atunci cand am
abandonat subiectul preferat, pe mine insumi, mi-am pierdut motivatia, iar
pentru ca atunci cand am plecat spre taramuri mai emancipate, mi-am pierdut si
intelesul.
Niciodata nu am vrut sa scriu despre altii, intotdeauna am
ales subiectul cel mai la-ndemana, eu. Si a mers bine, a mers bine pentru ca
abia ma descopeream, aveam 15 ani si o valiza cu vise. O valiza care acum e
complet goala si nu, nu e un euphemism. Mi-am despachetat valiza acum ceva vreme,
cand, cu durere in suflet, am zburat spre mai bine, si am lasat cate un vis la
fiecare poarta la care m-am oprit, sperand, ca un copil ce sunt, in
materializare. Si a mers si asta, pentru o vreme, pana ce m-am trezit ca nu mai
e nimic, nici in valiza, nici dincolo de ea. Niciun buzunar secret, nici o
farama lasata in urma. Am daruit tot iar acum nu mai e niciun loc de unde sa ma
intorc, asa ca am abandonat si valiza.
Spuneam ca m-am apucat de scris din prea multa dragoste de
sine, sau ura, nici nu stiu, era ceva, un amalgam de sperante si neimpliniri.
Eram avida de cunoastere, plina de frustrare. Vroiam sa vad lumea, si am vazut,
o parte, atat cat m-a dus privirea. Nici nu stiu cand am incetat sa mai scriu,
cred ca atunci cand am hotarat ca nu mai pot sa-mi mai smulg inima din piept si
sa o dau oricui. Niciodata nu mi-au placut puzzle-urile, pentru ca niciodata nu
reuseam sa pun fiecare piesa la locul potrivit. Sunt prea haotica, ca sa imi
dau seama de fiecare bucatica unde ar trebui sa stea. Nu pot sa vad imaginea de
ansamblu, pentru ca ea, pentru mine nu exista, asa cum nu exista nici vise
nelimitate si asa cum nu exista nici notiunea de ‘mai bine’. Sunt prea
impacientata, prea de moment, eu imi construiesc singura imaginea, daca vreau
sa am o casa cu acoperisul in sus, e pentru ca eu vreau sa fie asa, nu ar trebui
sa existe nici o imagine ‘corecta’ care sa-mi spuna cum sa-mi construiesc
puzzle-ul. Imi limiteaza creativitatea, si poate de asta am incetat sa mai
scriu. Poate nu e nici o metafora, poate doar ca atunci cand am inceput sa
materializez scrisul si sa-mi transform existenta in structura, am incetat sa
mai exist, pentru ca imaginea de ansamblu mi-a limitat perspectiva.
‘The bigger picture’ e un cliseu ce ni-l spunem pentru a da
actiunilor noastre un inteles in univers, cand defapt, tot ce ma deosebeste de
o valiza abandonata, e ca eu simt…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu